cand ceva e de vis e de vis. Si…az, probabil prima sau a doua oara o sa dau ceva nescris de mine. Dar e prea tare. Omul care a scriso e un necunoscut de prin america pa numele lui Samuel Langhorne Clemens. Si scrie despre bicicleta.
Imi amintesc si eu prima intalnire a curului cu saua bicicletei. Se facea ca pe la 14 ani am intrat la liceu. Si in vacanta mam dus la bunici. Intre 2 vite si 3 oi adca intre reprizele de dus cu ele la pascut, am pus mana pe bicla bunicilor si dai sa invat. Fiind deja mare nimeni navea rabdare asa ca a trebuit sa recunosc cas singuru din sat da nu stie cu bicla. Ca cu ea se plimbau verii mei. In ziua X a fatidicului an 1995 am ramas singur. Am luat bicla, am pus curu pa porbagaj si am invatat sa merg. Si sa cad. si inca multe altele. care orcum nu io era chestia.
deci Samuel despre biciclete
Am întors problema pe toate feţele şi am decis că pot să o fac. Aşa că am cumpărat o cutie de Extract Pond’s şi o bicicletă. Expertul m-a însoţit acasă ca să mă instruiască. Ne-am ales curtea din spate, de dragul intimităţii, şi am purces la treabă.
Luasem o bicicleta mai mica, un mînz doar – de 50 de inci cu pedalele mai jos, la 48 – şi, ca oricare mînz, nărăvaşă. Expertul mi-a făcut o prezentare scurtă a obiectului, apoi a incălecat-o şi s-a plimbat puţin ca să-mi arate cît de simplu este. A spus că a descăleca este probabil cel mai greu de învăţat şi că de asta o să lăsăm asta la urmă. Dar aici greşea. A descoperit, cu surpriză şi încîntare, că tot ce trebuia să facă era să mă urce pe jucărie şi să se dea la o parte; puteam să cobor, de unul singur. Deşi eram complet neexperimentat, băteam recordul la descălecare. El stătea de o parte sprijinind şi împingînd jucăria; apoi totul se surpa, el venea dedesubt, apoi eu, şi maşinăria deasupra.
Cînd examinam bicicleta, nu avea nici cea mai mică zgîrietură. Asta era greu de crezut. Totuşi, Expertul m-a asigurat că era plauzibil; de fapt, examinarea dovedea asta. Eram şi eu gata să descopăr, în parte, cît de de admirabil de bine sînt construite lucrurile astea. Am pus nişte Extract Pond’s şi am continuat. Expertul a ales să împingă de cealaltă parte, dar şi eu am ales să cobor pe partea aia; deci rezultatul a fost la fel ca mai înainte. Jucăria nu a suferit. Noi ne-am mai uns o dată şi a luat-o de unde rămăsesem. De data asta Expertul a ales o poziţie la adăpost, din spate, dar fără de ştire am aterizat pe el din nou.
Era copleşit de admiraţie; spunea că nu-i normal. Bicicleta era intactă, nici o zgîrietură pe ea, nici o şipcă nu s-a desprins. Am spus că era minunată în timp ce ne ungeam, dar el a zis că atunci cînd voi cunoaşte de-a binelea aceste capcane de paianjeni din oţel voi putea să-mi dau seama că doar dinamita le poate veni de hac. Apoi, şchiopătînd şi-a reluat poziţia pt. a încerca încă o dată. De data asta, Expertul a ales să stea la oprire şi a pus un om să împingă din spate. Prinsesem o viteză frumuşică pînă cînd ne-a răsărit o cărămidă în cale care m-a aruncat peste cîrmă şi în timp ce aterizam cu capul în jos înspre spatele instructorului am putut să văd jucăria fluturînd în aer între mine şi soare. A fost bine că a venit peste noi pentru că asta i-a oprit căderea şi nu a avut de suferit.
Cinci zile după asta, am ieşit şi eu din casă şi am fost cărat pînă la spital unde l-am găsit pe Expert simţindu-se destul de bine. În alte cîteva zile eram întrucîtva înzdrăvenit. Atribui asta prudenţei mele de a descăleca pe ceva moale. Unii recomandă o saltea cu pene, dar eu cred că un Expert este mai bun.
Expertul ne-a scos la capăt, a adus 4 asistenţi cu el. Ăştia 4 ţineau fragilul păienjeniş vertical în timp ce eu mă căţăram în şea; apoi formau o coloană şi mergeau pe ambele părţi în timp ce Expertul împingea din spate; toate mîinile sprijineau la descălecare.
Bicicleta avea ceea ce se cheamă "împleticire" destul de rău. Pentru a avea o poziţie bună mi se cereau foarte multe lucruri şi de fiecare dată lucrul cerut era împotriva bunului simţ. Vreau să zic că, oricare ar fi lucrul cerut, bunul meu simţ, obişnuinţa şi buna creştere mă împingeau să încerc într-o direcţie, în timp ce nu ştiu ce inflexibilă şi nebănuită lege a fizicii cerea că trebuia făcut în cealaltă direcţie. Am priceput prin asta cît de radical şi grotesc greşită era educaţia de lungă durată a trupului şi membrelor mele. Erau cufundate în ignoranţă; nu ştiau nimic – nimic din care să poată profita pt.a şti. De exemplu, dacă mă aflam în cădere spre dreapta, trag tare de cîrmă spre partea opusă dintr-un impuls natural, şi aşa am violat o lege şi mă prăbuşesc pînă la capăt. Legea cere dimpotrivă – roata mare trebuie răsucită în direcţia în care cazi. Este greu de crezut asta, cînd ţi se spune. Şi nu numai greu de crezut, chiar imposibil; este contrară tuturor noţiunilor noastre. Şi este pe tot atît de greu de făcut, după ce reuşeşti să o crezi. A o crede şi a o cunoaşte prin cea mai convingătoare probă că este adevărat, nu te ajută cu nimic: n-ai să poţi face aşa cum tocmai ai făcut-o; nu te poţi convinge şi nici forţa să o faci pentru prima dată. Intelectul trebuie să iasă în faţă acum. Trebuie să educe membrele să arunce vechea educaţie şi s-o adopte pe cea nouă.
Paşii progresului sînt clar marcaţi. La sfîrşitul fiecărei lecţii ştii că ai acumulat ceva, şi mai ştii că acel ceva stă şi va sta cu tine. Nu e ca învăţatul germanei, unde o urneşti pe dibuite timp de 30 de ani şi la sfîrşit, chiar cînd crezi că ai prins-o, vin şi îţi aruncă cu subjonctivul şi ăla eşti. Nu – şi acum înteleg destul de clar că marele păcat al limbii germane este că nu poţi cădea de pe ea şi să te loveşti. Nu se compară nimic cu trăsătura asta ca să te facă să te ţii strict de treabă. Dar după ce am priceput cum se merge pe bicicletă, mai înteleg şi că felul corect şi sigur de a învăţa germana este prin metoda biciclistă. Adică, să-i prinzi ticăloşie după ticăloşie, lăsîndu-le în urmă învăţate pe jumătate.
Cînd ai ajuns în biciclit la punctul în care unealta se bălăbăne destul de tolerabil şi dacă poţi pedala şi o poţi şi cîrmi, atunci vine încercarea următoare – cum să o încaleci. Fă aşa: ţopăi în urma ei pe piciorul drept în timp ce pe celălalt îl ţii pe cuiul de urcare şi înşfaci bine cîrma cu mîinile. Hotarît te înalţi pe cuiul de urcare, înţepeneşti piciorul stîng, spînzuri pe celălaltul în aer într-o manieră generală şi nedefinită, sprijini stomacul de partea din spate a şeii şi apoi te prăbuşeşti, poate de o parte, poate de cealaltă; dar te surpi. Te ridici şi mai faci o dată şi încă o dată; apoi de mai multe ori.
Cam la vremea asta ai prins cum să-ţi ţii echilibrul; şi să cîrmeşti fără să smulgi cîrma din suportul ei (zic cîrmă pentru că e o cîrmă; "ghidon" este o biată frază descriptivă). Deci, o împingi şi o ghidonezi drept in faţă, nu prea mult, apoi te ridici cu o încordare fermă, îţi aduni şi piciorul drept, apoi şi trupul în şea, îţi ţii respiraţia, o zgîlţii violent în direcţia asta şi apoi în aia şi iar te prăvăleşti.
Dar, tot cam la vremea asta, nu-ţi mai pasă de căzături; ajungi să-ţi muţi greutatea de pe un picior pe altul cu destulă siguranţă. Alte şase încercări şi alte şase căzături şi eşti perfect. Următoarea dată aterizezi confortabilîn şea şi stai acolo – ai reuşit, dacă te mulţumeşti să-ţi laşi picioarele să se bălăbăne şi nu te atinge de pedale pentru o vreme; dar dacă te repezi la pedale, atunci te-ai dus încă o dată. Pricepi repede să aştepţi niţel şi să-ti corectezi echilibrul înainte de a atinge pedalele; atunci ai prins meşteşugul încălecării, îl stăpîneşti, iar un pic de exerciţiu îl va face simplu şi uşor pentru tine, deşi spectatorii ar fi bine să stea la început mai departe, la o aruncătură de băţ, dacă nu ai nimic împotrivă.
Şi acum ajungi la descălecarea voluntară; ai învăţat varianta ailaltă mai înainte. Este chiar uşor să-i spui cuiva cum să facă descălecarea voluntară; cuvintele sînt puţine, cerinţele simple şi aparent fără dificultate; lasă pedala stîngă jos pînă cînd piciorul stîng este aproape drept, întoarce roata spre stînga şi coboară cum ai face de pe cal. Cu siguranţă sună foarte simplu, dar nu este. Eu nu ştiu de ce nu este, dar nu este. Încearcă cum vrei, nu vei coborî ca de un cal, vei coborî ca de pe o casă în flăcări. Vei face un circ din tine de fiecare dată.
Timp de opt zile am luat o lecţie zilnică de o oră şi jumate. La sfîrşitul ăstor două’şpe pe ore de muncă ca ucenic, am absolvit cum-necum. Am fost declarat competent să pedalez propria bicicletă fără ajutor din afară. Pare incredibilă, viteza asta de însuşire a cunoştinţelor. Îţi ia mult mai mult ca să înveţi să călăreşti cum-necum.
Acum, e adevărat că aş fi putut să învăţ fără profesor, dar ar fi fost riscant pentru mine datorită stîngăciei mele naturale. Arareori un autodidact ştie ceva cu acurateţe, şi nu ştie nici a zecea parte din cît ar fi ştiut dacă ar fi apelat la instructori; şi, în plus, se făleşte şi îi impinge şi pe alţi nechibzuiţi să facă cum a făcut el. Sînt unii care-şi închipuie că accidentele nefericite ale vieţii – "experienţa" vieţii – sînt în vreun fel folositoare nouă. Aş vrea să aflu cum. Eu unul nu ştiu ca vreunul din ele să se fi întîmplat de două ori. Se tot transformă şi se tot schimbă între ele şi te prind pe partea neexperimentată. Dacă experienţa personală ar conta cît de cît ca educaţie, nu prea cred că ai putea să ajungi ca Matusalem; totuşi, dacă acel batrîn s-ar putea întoarce aici, este mai mult ca sigur că unul din primele lucruri pe care l-ar face ar fi să pună mîna pe vreo sîrmă electrică şi să se lege într-un nod. Acum, lucrul mai sigur şi mai înţelept pentru el ar fi să întrebe pe careva dacă o fi bine să-şi pună mîna. Dar asta nu ar fi măsura lui; el ar fi de genul auto-didact care merge pe experienţă; el ar vrea să încerce cu mîinile lui. Şi o să gasească, pentru instrucţia lui, că patriarhul bobinat se abţine de la sîrma electrică; şi îi va fi de folos, deasemeni, şi îi va lăsa educaţia într-o stare cam încheiată şi cam rotunjită, pînă cînd va reveni, într-o zi, şi va zdruncina o cutie de dinamită ca să găsească ce ar fi în ea.
Dar ne rătăcim de la subiect. Oricum, luaţi-vă un instructor; vă salvează mult timp şi Extract Pond’s.
Înainte să mă lase, instructorul s-a interesat cu privire la puterea mea fizică şi am fost capabil să-l informez că nu aveam pe stoc. Mi-a zis că era un defect care ar fi făcut mersul la deal binişor dificil pentru mine la început; dar a mai adăugat că bicicleta îl va îndrepta repede. Contrastul între muşchii lui şi ai mei îţi sărea în ochi. A vrut să-i verifice pe ai mei, aşa că i-am oferit bicepşii – ce aveam mai bun. Aproape că a zîmbit. A zis, "e moale şi pufos şi maleabil şi rotund; scapă la apăsare şi se scurge de sub degete; pe întuneric, unul ar crede că ar fi o stridie într-o cîrpă". Probabil că asta m-a făcut să par mîhnit pentru că a adăugat, cu vioiciune: "Oh, nu te necăji, nu-i cazul să-ţi faci griji din asta; peste puţin timp n-ai să-l poţi distinge de un rinichi pietrificat. Doar continuă cu exerciţiile; eşti bine".
Apoi m-a lăsat, şi eu am început de unul singur să caut aventurile. Nu trebuie să le cauţi de-a binelea – e doar un fel de a spune – vin ele la tine.
Am ales o stradă lăturalnică şi liniştită ca în zilele de Sabat, era cam de 30 iarzi (~28m) de lata între borduri. Am ştiut că nu este suficient de lată; totuşi, m-am gîndit că prin supraveghere strictă şi neirosind spaţiul de prisos, m-aş putea înghesui printre.
Bineînţeles că m-am chinuit să încalec obiectul, acum cu întrega răspundere la mine, fără suport moral de încurajare din afară, fără instructor solidar să zică "Bine! te descurci – iarăşi bine – nu te grăbi – acolo, acum, esti în formă – propteşte-o bine, mergi înainte". În loc de asta, aveam altfel de suport. Ăsta era un puşti cocoţat pe o poartă, tocmai molfăia o bucată de zahăr de arţar. Nu mai încăpea de interes şi comentarii. Prima dată cînd am greşit şi am căzut a zis că dacă era în locul meu s-ar înfăşura în perne, aia ar face. Următoarea dată cînd am căzut, m-a sfătuit să merg să învăţ să călăresc o tricicletă mai întîi. A treia dată cînd m-am prăbuşit, a zis că nu crede că aş putea sta pe maşinaria-cal. Dar la următoarea am reuşit şi am pornit stîngaci, împiedicat, nesigur, clătinîndu-mă şi ocupînd cam toată strada. Umbletul meu huruitor şi ticăit îl umplu pe băieţaş pînă la bărbie cu zeflemea şi cîntă "Păzea că vine !" Apoi s-a dat jos de pe poartă şi hoinărea pe trotuar, tot observînd şi comentînd la ocazii. Îndată a încetinit şi o luat-o pe urmele mele. O fetiţă trecu, balasînd o scîndură de spălat pe cap, chicotind, părînd gata să facă o remarcă, dar puştiul zise mustrător "Nu-l deranja, merge la o înmormîntare".
Cunoşteam bine strada aia, de ani, şi am presupus întotdeauna că era plată; dar nu era, aşa cum m-a informat bicicleta, spre surpriza mea. Bicicleta, în mîinile unui novice, este tot aşa de promptă şi ageră ca o nivelă în a detecta cele mai delicate şi mai neînsemnate umbre de diferenţă în chestiile astea. Ea observă o ridicătură acolo unde ochiul tău neantrenat nu ar observa-o; ea observă orice înclinare prin care apa s-ar scurge. Mă trudeam să trec de o uşoară ridicătură, dar nu eram conştient de ea. M-a făcut să smucesc şi să gîfîi şi să transpir; şi, totuşi, cu toată osteneala, maşinăria aproape se oprea la fiecare pas. În momente din astea puşlamaua nu pierdea ocazia şi-o auzeai: "Gata ! opreşte-te, nu-i nici o grabă. Pot să facă înmormîntarea fără tine".
Pietrele mă necăjeau. Chiar şi cele mai mici mă panicau cînd treceam peste ele. Puteam să nimeresc orice fel de piatră, nu contează cît de mică, numai să-mi propus să o ratez; iar la început fireşte că nu m-am putut abţine să nu fac asta. E un lucru cît se poate de natural. Este parte din catîrul care este pus în fiecare dintre noi, pentru un motiv de nepătruns.
Eram la capătul cursei, în sfîrşit, şi era necesar să fac un ocol de întoarcere. Ăsta nu este un lucru plăcut cînd trebuie să-l faci pentru prima dată pe răspunderea ta, şi nici nu are şanse să-ţi reuşească. Încrederea ţi se scurge, temeri fără nume te invadează centimetru cu centimetru, fiecare fibră din tine este întinsă cu o încordare vigilentă, începi o curbă prudentă şi graduală, dar nervii tăi încolăciţi sînt încărcaţi cu electrice anxietăţi, aşa că curba se demoralizează repede într-un spasmodic şi periculos zig-zag; apoi deodată calul nichelat ia zăbala în dinţi şi se duce pieziş către bordură, sfidînd şi rugile şi puterile tale de a-i schimba hotărîrea – inima ţi se opreşte, respiraţia îţi stă în loc, picioarele nu te mai ascultă, de tot duci drept înainte şi nu mai ai decît cîţiva metri între tine şi curbă acum. Acum este momentul disperat, ultima şansă să te salvezi; normal că toate instrucţiunile îţi zboară din cap şi tu răsuceşti roata DEPARTE de curbă în loc de ÎNSPRE ea şi aşa te duci să te răşchirezi pe ţărmul ăla neospitalier din granit. Asta mi-a fost norocul; asta mi-a fost experienţa. M-am tîrît de sub indestructibila bicicletă şi m-am pus pe bordură să examinez.
Am pornit călătoria de întoarcere. Abia acum am văzut că îşi făcea loc în joc către mine o căruţă de fermier încărcată cu varză. Dacă aveam nevoie de ceva pentru a perfecţiona nesiguranţa cu care cîrmeam, atunci era chiar căruţă aia. Fermierul ocupa mijlocul drumului cu căruţă lui, lăsînd abia paişpe or cinşpe iarzi (13-14m) de spaţiu pe ambele părţi. Nu puteam să strig la el – un începător nu poate striga; dacă deschide gura, s-a dus; el trebuie să-şi păstreze toată atenţia la trebuşoara lui. Dar în această înfiorătoare urgenţă, băieţaşul veni în ajutor şi, măcar de data asta, a trebuit să-i fiu recunoscător. El ţinea sub atenţie vigilentă rapidele variaţii ale impulsurilor şi inspiraţiilor bicicletei mele şi striga la om în consecinţă: "La stînga! Trage la stînga, sau nătărăul ăsta te va călca!" Omul începu a face. "Nu, la dreapta, la dreapta! Stai aşa! N-o să meargă! – la stînga! – la dreapta! – la STÎNGA-dreapta! stînga-dr- Stai unde te afli, sau eşti pierdut!"
Şi tocmai atunci am agăţat calul de la tribord şi m-am prăbuşit grămadă. Am apuc să mai zic: "Mii de draci! Nu puteai să VEZI că veneam ?"
"Da, am vazut că veneai, dar nu puteam să spun pe ce PARTE veneai. Nimeni n-ar fi putut – acu’ PUTEAU EI ? Nu puteai nici mata – acu’ POTI mata ? Ce puteam să fac?"
Era oarece corect în aia, aşa că am avut mărinimia să o spun. Am zis că eram, fără îndoială, tot atît de vinovat pe cît era el.
În următoarele cinci zile am progresat atît de mult că puştiul nu putea ţine pasul cu mine. A trebuit să se întoarcă la poarta lui şi să se mulţumească urmarindu-mă de la distanţă cum cad.
Era un şir de pietre joase pentru păşit traversînd strada la un capăt, un iard una faţă de alta. Chiar şi după ce puteam cîrmi aproape bine, mi-era atît de frică de pietrele alea că le loveam de fiecare dată. De la alea mi se trageau cele mai urîte căzături pe care le luam în strada aia, cu excepţia celor de le aveam de la cîini. Am văzut declarat că nici un expert nu este atît de iute cît să treacă peste un cîine; că un cîine este întotdeauna capabil să sară din calea expertului. Eu cred că aia poate să fie corect: dar eu cred că motivul pentru care el nu poate trece peste cîine stă în faptul că el încearcă asta. Eu nu încerc să trec peste nici un cîine. Dar am trecut peste fiecare cîine care mi-a ieşit în cale. Cred că avem de-a face cu o enormă diferenţă. Dacă încerci să treci peste cîine, el va şti cum să calculeze, dar dacă încerci să-l ratezi, el nu mai ştie să calculeze şi este predispus să sară în direcţia greşită de fiecare dată. Aşa a fost întotdeauna în experienţa mea. Chiar cînd nu puteam nimeri o căruţă, am putut nimeri un cîine care venea să mă vadă exersînd, şi toţi veneau pentru că se petreceau atît de puţine lucruri prin împrejurimi care să amuze un cîine. Mi-a luat ceva timp să învăţ să ratez un cîine, dar am învăţat chiar şi asta.
Pot să cîrmesc aproape tot atît de bine pe cît aş vrea, acum, şi am să-l prind pe piciul ăla în una din zilele astea şi am să trec peste EL dacă nu se îndreaptă.
Ia-ţi o bicicletă ! Nu vei regreta, dacă trăieşti.
). De vis.
. asta e, traim in romania, defilam cu ce avem.
